Silver lining

2
734

N-am mai scris de atât de mult timp încât nici nu sunt convinsă că voi găsi un titlu bun, nici de direcția în care ar trebui să meargă articolul pe care tocmai m-am apucat să-l compun. Scrisul e ca mersul pe bicicletă, oare? O dată ce te-ai urcat pe șa, după ce bicicleta a stat cu roțile dezumflate o bună perioadă de timp, reușești să pedalezi fără să-ți pierzi echilibrul? N-am idee, dar presupun că voi afla. Încercarea moarte n-are și mai bine regreți ceva ce ai făcut.

Am dispărut din ianuarie de pe site, da. Am plecat o săptămână în Germania, la sora mea, am încercat să-mi încarc bateriile înaintea unei perioade pe care o prevedeam deja ca fiind aglomerată și stresantă. Și când m-am întors m-a prins “meseria” de “antreprenor”. Da, sunt în ghilimele, pentru că mie mi se pare că nu reușesc să cuprindă cu adevărat trăirile, multitudinea de stări de panică și frustrarea pe care mi le provoacă cuvintele astea. Le-am alăturat celorlalte de pe listă care îmi provoacă aceeași reacție – inovator, exclusivitate, blogger, beauty, beautyblogger, ș.a.

Poate vă așteptați la scuze, puneri de cenușă în cap și un fel de zid al plângerii, dar nu o să fac asta. Nu consider că ar trebui să mă scuz pentru faptul că mi-am ocupat timpul cu lucruri de care depind viitorul meu și al familiei mele, deci nu e rost de stat pe coji de nuci, la colț. Iar de plâns cred că ne putem plânge toți, e stare generală și generalizată, un fel de status quo al românului. Are sens să vă împovărez cu problemele mele? Sunt ale mele, se cuvine ca eu să le caut o rezolvare și am învățat acum multă vreme că nu e o rușine să ceri ajutorul atunci când chiar nu reușești. Faptul că mă plâng nu o să rezolve nimic. Doar îmi va accentua frustrarea și poate ici și colo va genera un val de frustrare de complezență în alții.

Promisiuni? N-am. Nu știu cât timp voi putea acorda site-ului. Știu doar că mi-e ciudă să-l închid și să-l las de izbeliște, după atâția ani în care numai eu știu cât am investit. Ca timp, nervi și bani.

Știu doar că am reușit ceva ce-mi doream de anul trecut și pe care nu am reușit să-l realizez din cauză că n-au mai fost nici finanțe, nici timp. Am propriul meu spațiu în care să mă desfășor. O cameră de vreo 30 de mp, pe care am reușit să o pun la punct cam în 2 luni. Un fel de “woman cave”, cu sute de nimicuri feminine. O cameră pentru care sunt conștientă că mă invidiază mulți. Dar care nu a venit pe tavă. A venit cu multă muncă, cu compromisuri și cu multe responsabilități. Partea relativ amuzantă e că pentru a putea avea camera asta, în care să-mi desfășor hobby-urile, trebuie să renunț la mare parte din timpul pe care îl acord hobby-ului. Aici intervine marele compromis.

Raluca a făcut un tur al camerei live la începutul lunii. Poate ați văzut deja despre ce e vorba.

Mdap, blogging-ul e încă un hobby pentru mine. Mi-aduc aminte de workshop-ul pe care l-a ținut Cristina Bazavan pentru câștigătoarele primei ediții a Școlii de Beautyblogging L’Oreal. De panica care m-a cuprins când am realizat că eu nu am avut și nu am o direcție clară cu site-ul. Luni de zile am încercat atunci să-mi găsesc direcția. Trebuia, pentru că așa spusese Cristina Bazavan, un om pe care îl admiram pentru ceea ce reușea să facă cu scrisul. N-am găsit-o. Direcția, zic. Și adevărul este că nici nu vreau să o găsesc. Pur și simplu nu pot face din blogging un scop în viață, deși o admir enorm pe Christine de la Temptalia pentru ce reușește să facă din beauty blogging. Nu sunt clădită așa. Scriu ce vreau, când vreau, cum vreau, pentru că asta îmi doresc. Nu zic că nu am simțit obligații morale din când în când, mai ales față de branduri care m-au cadorisit în mod repetat, iar eu nu am reușit nici măcar o menționare în treacăt, pe Instagram sau pe Facebook. Dar în mintea mea a primat mereu să fiu sinceră față de mine, față de cititorii care s-au adunat în jurul meu și să mă uit mereu în urmă fără niciun regret. S-au ars punți multe în ultimele 6 luni, accept asta fără să-mi pară rău. Nu e vina nimănui, deși inițial m-am învinovățit. Nu am stat degeaba, totuși, am muncit și 12 ore pe zi, m-am relaxat poate un weekend pe lună și mi-am luat responsabilitățile de muncă foarte în serios.

Ce chiar am realizat anul ăsta, până acum, pe lângă mutat, deschisul unei noi cafenele și tot tacâmul aferent, a fost să îmi ascult fără să-mi dau seama propriul sfat. Poate nu degeaba mi-au răsărit în cale nori ce acum se regăsesc în camera mea nu-prea-secretă. 

Every cloud has its silver lining.

2 COMMENTS

    • Mulțumesc mult, Mona. De-abia acum am reușit să iau comentariile la citit/aprobat, deci îți imaginezi cam cât timp am avut la dispoziție 🙂

Comentează și tu! Spune-ți părerea.