Când ai auzit ultima dată „Nu se poate”?

3
1442

Sunt multe momente în viață când ți se spune că „nu se poate”. Și cred că de la prea multe „nu se poate” auzite de la alții ajungi la „nu pot” într-un final, când devii adult.

Încerc să fiu o persoană pozitivă, deși ca toți ceilalți, mă ciocnesc la tot pasul de greutăți. Sunt zile în care m-aș duce să mă ascund sub o piatră și sunt zile în care nimeni nu mă poate face să mă simt deprimată, orice s-ar întâmpla. Mă înarmez mereu cu un zâmbet și mă bucur că în timp am reușit să-mi dezvolt capacitatea de a privi lucurile din diverse unghiuri, în căutarea soluțiilor salvatoare. N-am fost mereu așa și nici nu sunt mereu așa. Dar momentele în care mă trag singură de brăcinar, ca-n desene animate și mă forțez să o iau de la capăt au devenit un fel de rutină. Inițial din dorința de a le demonstra tuturor celor din jur că nu-i cum spun ei, acum doar pentru a-mi dovedi mie că pot mai mult.

Considerați-mă melancolică azi, mai ales că este o zi cu o importanță aparte în viața mea, dar mi-am propus să vă povestesc un moment destul important din adolescența mea. Nu o fi fost el chiar un moment de cotitură, dar după 16 ani încă mi-l aduc aminte de parcă s-a întâmplat ieri.

Fiind născută în iulie, în plină vacanță de vară mi-a fost mereu greu să reunesc un grup de persoane cu care să-mi pot sărbători cu adevărat ziua de naștere. Combinăm și cu faptul că în așteptarea concediului nu prea existau bani pentru o zi de naștere ca la carte și la 14 ani mă trezesc că părinții îmi dau fatidica veste: „Nu-ți putem organiza nici măcar o mini-petrecere de ziua ta, pentru că nu sunt bani. Iar cadourile vor trebui să mai aștepte”.

Nu am fost niciodată genul de copil care să se pună în fund pe trotuar și să plângă până se învinețește, doar-doar părinții o să-i cumpere briz-briz-ul care i-a captat atenția. Chiar dacă timp de 7 ani am fost singură la părinți, egoismul tipic copilăriei mi-a fost dat în doze mici. S-a mai dezvoltat la maturitate. Nu ar fi fost o soluție „să pun bot” și să devin brusc mofturoasă. Cu mintea mea de atunci, am înțeles situația.

Dar asta nu înseamnă că nu m-am întristat teribil. Era un an în care câteva dintre colegele mele mai apropiate erau încă în oraș și nu urma să fie expediate, pachet, la țară. Ar fi fost un an în care ziua mea nu s-ar fi sărbătorit doar în familie. Până la urmă, eram o domnișorică și îmi doream o zi de naștere cu prietenele și cu multe cadouri, cu tort, cu suc, gustări și prăjituri.

Mă opresc aici astăzi și vă spun cum s-a terminat „povestea” mâine. Dar până atunci, spuneți-mi voi ce credeți că s-a întâmplat. Avem un happy-end rapid sau unul cu bătaie lungă? Voi vă mai aduceți aminte de momentele de cumpănă din viața voastră?

3 COMENTARII

  1. Eu cred ca e cu happy end 😀

    Am tot stat sa ma gandesc la un moment de cumpana insa nu pot sa-mi amintesc. Am talentul sa uit astfel de intamplari mai ales ca dupa ce trece criza, lucrurile nu mai par asa dramatice. Cel putin in experienta mea.

  2. Eu cred in urmatoarele variante:
    1. ori parintii tai au complotat si ti-au spus asta doar pentru ca stiau cat de mult iti doreai sa-ti tii ziua, iar in final ti-au pregatit o petrecere de pomina;
    2.ori colegele ramase in oras si „neexpediate pachet la tara in vacanta” ti-au organizat o petrecere surpriza si astfel ti-ai petrecut cea mai frumoasa zi de nastere.

    Astept variant reala 🙂

Comentează și tu! Spune-ți părerea.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.