#365 – Usturoi în țara minunilor

7
3095

Am decis că astăzi să vă povestesc despre mult iubitul meu usturoi. Nu știu cum sunteți voi, dar eu îl ador cel puțin la fel de tare ca pe ciocolată. Nu cred că aș putea trăi într-o lume din care usturoiul nu face parte.

Cred că este ceva particular nouă, românilor, căci nu știu să fi auzit la alte nații despre un așa consum de usturoi cum e la noi. Evident că există posibilitatea să mă înșel, dar până la dovada contrarie…

Ca să înțelegeți mai bine ce este cu mine și usturoiul, să vă povestesc o întâmplare dintr-o vara.

La Bucur Obor, chiar la ieșirea de la metrou, o doamnă foarte în vârstă, avea întinse pe jos diferite chestii de vânzare. Înclin să cred că erau produse în curtea dumneaei, diversitatea produselor era mică și cantitatea fiecăruia la fel.

Îmi era milă de ea așa că am hotărât să îi fac vânzare. Am cumpărat atunci cel mai scump usturoi din viața mea, nu pentru că ea a cerut mult ci pentru că am supralicitat eu.

Nu avea punguțe să îmi ofere pentru cumpărături așa că am aruncat niște căpățâni de usturoi direct în geanta mea mare, printre acte, portofel, chei, trusă de farduri și altele ce se mai găsesc în geanta unei femei. Le-am scos acasă, dar cumva, prin tot talmeș balmeș-ul ăla, un cățel de usturoi a rămas rătăcit.

La un moment dat, probabil căutând ceva chei, am dat de el și m-a pufnit râsul. Am zis să îl pun într-un loc mai mic să nu se mai rătăcească și să își găsească drumul către bucătărie, așa cum stă bine oricărui usturoi cuminte, astfel a aterizat în portofel (dețin unul suficient de mare cât să treacă drept geantă plic, dacă este cazul).

Evident că am uitat de el în portofel. Nu mă deranja nicicum așa că am coabitat ok preț de câteva săptămâni. M-a însoțit peste tot, inclusiv într-o călătorie neașteptată în Grecia. În Thessaloniki mai exact. Acolo, în centrul orașului, la o discuție în limba engleză cu un grup de greci, la o masă pe o stradă plină de restaurante, a început să miroasă a usturoi. A usturoi bun, cu ceva ce mirosea și mai bine. Am început să comentez instant că vreau și eu ce miroase așa de bine, că am poftă de usturoi și că acolo mor dacă nu mănânc.

După scena asta, a început o adevărată discuție despre Vlad Țepeș. Ce să vă spun, le-am spus bieților greci că nouă, ca și nație, ne este frică de spirite și că ținem mereu, dar absolut mereu, usturoi cu noi, să ne protejeze. Că vampirii sunt reali și că la noi îi întâlnești chiar la tot pasul.

Evident că toată lumea râdea cu poftă, mai ales că eu aveam chef de discuții haioase și aberam într-un mare fel (să mă prindeți o dată la povești să înțelegeți despre ce vorbesc acum). Fantastic a fost când, la momentul oportun, mi-am adus aminte de rătăcitul meu din portofel și exact când discuția și râsul își aflau apogeul, am scos cățelul de usturoi din geantă pentru demonstrație. Ochii mari, guri și mai mari deschise pentru a face loc hohotelor de râs.

Pot să vă spun doar că seara s-a terminat cu mine mâncând ceva-ul bun ce mirosea a usturoi (creveți la tigaie, mai exact) și cu grecii solicitând pagina de Facebook a româncei amuzante și nebune, ce umblă cu usturoiul în poșetă. Mulțumesc doamnă în vârstă care vindeți usturoi că m-ați făcut să fiu amuzantă și fabulos de nesănătoasă 🙂

Yup, asta sunt eu. Umblu pe meleaguri străine cu usturoi în poșetă. Voi?

mirosuri bune de usturoi vă doresc și vouă,

Raluca

7 COMENTARII

  1. Traiasca usturoiul si ceapa! Asa suntem noi romanii mai speciali, dar sincer acuma fara usturoi parca nu are gust mancarea. Urmaresc show-urile lui Rachel Ray si ea e innebunita dupa usturoi.
    Ce tare i-ai pacalit pe bietii greci! :))))
    Merita din plin incurajate bunicutele care vand cateva buchetele de flori sau verdeata din propria gradina, mi se rupe sufletul cand le vad.

  2. Si eu iubesc usturoiul si l-as pune in orice mancare (mai putin in prajituri). Mi se pare ca innobileaza gustul oricarui fel de mancare. Aveam o perioada in care mi-era pofta de usturoi si ma decideam pe loc ce mancare sa fac, in functie de cat de bine mergea cu usturoiul :))
    De 2 ani ma supara rau fierea si mi-am schimbat regimul alimentar; nu mai pot manca ceapa, ca-mi face rau (si vai, cat iubeam ceapa verde!); norocul meu este ca mai exista si praz pe lumea asta, un verisor mai timid al cepei, dar bun si ala, ca inlocuitor. Din fericire usturoiul nu-mi face rau (spre mirarea medicilor), si ma bucur foarte mult, ca el saracul n-are nici un verisor de rezerva 🙂
    Pe scurt: as manca usturoi si muraturi (murate in saramura, nu in otet) cu orice 🙂

  3. foarte amuzanta povestioara ta :))
    Nu am purtat niciodata usturoi la mine,nici macar din greseala,insa pana acum cativa ani imi placea enorm de mult sa il mananc cu paine proaspata si slanina ca o moldoveanca ce sunt haha
    Si acum imi place destul de mult sa il folosesc la gatit si oricand l-as alege in loc de ceapa(nu imi place ceapa)

Comentează și tu! Spune-ți părerea.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.