#365 – Am alergat la maraton

15
1678

Mă tot gândeam ce aș putea să scriu astăzi în #365 de lucruri despre mine, și am zis că ar fi drăguț să vă împărtășesc experiența mea din toamnă de la maraton.

Nu sunt o obișnuită a traseelor pentru jogging, nu mă dau în vânt să alerg kilometri întregi și nici nu sunt într-o super formă (despre forma mea de cozonac am mai tot povestit pe blog). Cu toate acestea, când s-a dat startul înscrierilor pentru maraton în toamnă, m-am grăbit să mă aflu pe lista de participanți. Motivul este unul foarte simplu, alături de alți voluntari am alergat pentru Asociația Touched Romania.

V-am mai povestit noi aici despre asociație și lucrurile frumoase care se întâmplă acolo. Ei protejează mamele singure ca acestea să își poată păstra copiii alături de ele. Fiind și eu la rândul meu mamă singură, cred că este lesne de înțeles de ce fac voluntariat aici și mă implic cât de mult se poate (ba chiar și Iuliana a devenit voluntar Touched Romania, dar asta vă povestesc altă dată).

Ei bine, ca să revin totuși la subiectul de astăzi (căci eu când mă apuc să vorbesc despre Touched România nu mă mai opresc), după ce m-am înscris la maraton mi-am dat seama că eu nu alerg. Deloc. Niciodată. Nici dacă viața mea depinde de asta.

Mă gândesc că este destul de important ca atunci când alergi la un maraton să ai o minimă experiență. Măcar să ai un pic de încălzire. Sau o memorie a mușchilor pe principiul bă, am mai făcut așa ceva, hai cu hei-rup să termine nebuna alergarea.

Dar nu, la mine nu merg lucrurile așa de frumos. Mie îmi place să fie complicat și dificil. Mie îmi place să sinucid cu fiecare task pe care îl fac. Așa că m-am apucat de alergat cu fix o săptămână înainte de maraton. Cică exersez. Și am exersat. De două ori.

Acestea fiind spuse, a venit și minunata zi a maratonului. Am demarat în trombă purtând cu mare drag minunatu-mi tricou roz pe care scria mesajul pentru care luptam în luptă grea. După primul kilometru am crezut că voi muri. Nu înțelegeam de ce oamenii își fac asta singuri. Nu puteam să pricep cum cineva poate găsi în această tortură plăcere și relaxare.

Pe la kilometrul doi am făcut semn celor alături de care sufeream alergam să o ia înainte și să mă lase în urmă că vin și eu așa ușor. Gândeam în gândul meu că ei sunt mai înalți și prin urmare posedă picioare mai lungi. Nicidecum că antrenamentul își spunea cuvântul (de, încurajare de guerilă).

365 Maraton - Raluca - Beauty by Jules

Pe la jumătatea traseului am crezut că am murit și am ajuns în iad. Era destul de evident că asta se întâmplase. Altfel cine m-ar fi chinuit în felul ăsta?

Spre final, când în depărtare se vedea deja linia de finish, nu îmi mai simțeam nici un mușchi din corp. Picioarele se mișcau într-un automatism exersat din plin și corpul înainta fără să mai știe că aleargă. Eram prinsă undeva între vis și moarte. Horror nu altceva.

Am terminat cursa într-un efort triumfal și m-am pricopsit cu o bere fără alcool în mână în timp ce îmi savuram victoria împotriva propriului corp. Cred că victoria și berea merg mână în mână.

Este lesne de înțeles că în primele nopți copiii din dotare m-au întors ca la rotisor cu rândul. Nu mai aveam picioare funcționale iar febra musculară a persistat mai bine de două săptămâni. Maraton mi-am dorit, maraton am primit.

Partea extrem de ciudată este că experiența mi-a plăcut așa că, după ce am fost capabilă să mă mișc fără asistență, m-am apucat de alergat. Am început ușor, cu distanțe mai mici, însoțite de mers rapid. Mi se pare că devin din ce în ce mai bună, mai rezistentă și mai rapidă (asta cel puțin în capul meu). În primăvară este Semi-maratonul, și mă bate gândul să merg să mă sinucid alerg din nou. Tot pentru o cauză bună, așa că dacă vă pasionează alergatul, vă aștept să facem echipă.

Eu am alergat la maraton pentru o cauză bună (cu experiență ioc). Voi ce îmi povestiți astăzi?

să alergăm sănătoși până data viitoare,

Raluca

15 COMENTARII

  1. Eu sunt „in plop” cu alergatul, nu am rezistenta deloc, dar daca eram din Bucuresti te insoteam la semi-maraton pentru o cauza buna. Singurul „sport” pe care il practic cu placere e mersul pe bicicleta, aici am antrenament si rezistenta. Eu si sportul 2 linii paralele, dar noroc ca imi place mersul pe jos si bicicleta.
    Esti super tare!!! Run Raluca, run!

  2. Mai Raluca ..eu am murit de ras citind :))) ok..lasand amuzamentul deoparte , felicitari pentru cauza pentru care ai alergat. Sincer , nici mie nu-mi place alergatul ..desi am facut handbal scoala generala plus liceu ..la nivel de concursuri nationale :))) Insa , cu timpul,, m-am lenevit si nu mai fac sport. Insa merg mult pe jos, nu mai folosesc mijloace de transport decat atunci cand ma preseaza timpul si nu am cum sa ajung la destinatie. Si merg in ritm destul de rapid , pentru ca niciodata nu sunt gata la timp.:)))Deci ..se pune si asta la miscarea zilnica !!! Asa zic , nu ??? :))

  3. La alergat am rezistenta unui melc. La mers, rezistenta unui maratonist 🙂 La scoala, cand ne punea la sport sa dam proba de rezistenta, eu nu alergam, ci mergeam la pas alert (cum merg eu de obicei) si mereu ieseam printre primii :)) (multi alergau, dar oboseau pe traseu si se opreau sa se odihneasca, asa ca ii ajungeam din urma si ii intreceam, pentru ca eu mergeam constant).
    Merg pe jos mult si bine (am grija sa am incaltaminte comoda – e principalul criteriu de selectie am articolelor de incaltat).

  4. Alergat = Niciodata Anca :))
    Nu suport sa alerg; nu pot sa alerg; nu stiu sa alerg.
    Tin minte acum vreo 2 veri, eram cu al meu si sa facem putina miscare, am merg pe un teren de fotbal sa alergam putin; dupa prima tura mi-a venit rau; la propriu; si n-am alergat tare; de-atunci, nu mai alerg nici dupa autobuz :)))

Comentează și tu! Spune-ți părerea.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.